Adorm adanc muntii, şi noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.
Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,
Şi cată-n adâncime.
