In Venezia, oras cu secole interminabile de istorie si legende, pietrele vorbesc… Si tocmai o poveste a pietrelor va voi istorisi, o poveste ce vorbeste de magul cu inima de piatra.
In noiembrie 1719, dupa doua zile si doua nopti de ceata ce-o taiai cu cutitul, in vecinatatile portilor Arsenalului, fura gasite corpurile sfasiate ( sau, mai exact, ce mai ramasese din ele) a doi marinari: un grec – un anume Spiropoulus – si un maltez. Cei doi erau imbarcati pe nave diverse, cu provenienta si destinatie diferite; ca urmare a marturiilor adunate de investigatori, nimic nu pare sa-i fi legat pe cei doi, ce aparent nu s-ar fi cunoscut, nici n-ar fi fost impreuna in clipa mortii.
Din posturile de garda ale Arsenalului nu se notase nimic suspect. Dar ceea ce a socat prin excelenta in timpul anchetei a fost starea in care bietele corpuri au fost regasite, parca ar fi fost sfartecate de o fiara salbatica.
Ca urmare a rezultatelor sterile ale anchetei, autoritatile au incercat sa se convinga, fara rezultat, ca nu se trata de vreun animal scapat de la Zoo; gura lumii, printre altele, vorbea deja, la granita dintre adevar si imaginatie, ca infioratorul sfarsit al celor doi era opera leilor de piatra de la Arsenal, prin intermediul cine stie carei forme de magie neagra.
La nici sase zile, dupa o alta noapte furtunoasa si cetoasa, in fata Arsenalului a fost gasit un alt corp spintecat. De aceasta data era vorba de Jacopo Zanchi, un tanar venezian ce traia din castiguri ilicite, si a carui casa, unde traia cu tanara sotie Giovanna, se gasea la mica distanta de locul mortii. Cruzimea acestui al doilea delict declansa un imens val de panica in oras; in special pentru ca aceasta ulterioara baie de sange nu rezulta cu nimic asociata cu cea anterioara (altfel decat prin modus operandi).
In pofida intensificarii cercetarilor si pazei, nu se ajunse la nici o concluzie a cazului. Intrucat faptele se petrecusera intr-o zona de jurisdictie a Marinei Republicii Serenissima, la cercetarea crimelor participa si un tanar capitan de marina, Enrico Giustiniani.
La doua zile dupa masacrul lui Jacopo Zanchi, intorcandu-se spre Arsenal, capitanul auzi urlete si vacarm provenind de pe o straduta: in mijlocul unui grup de oameni, sotia lui Zanchi – pe care toti o cunosteau ca o neispravita, si care, ocazional, se prostituta – striga si ocara in fata ferestrelor unei case, acuzand pe un anume Fosco sau Foscaro, de a fi “asasin”. Acesta, un batran negutator ce locuia in casa cu pricina, se auzea vocea ca se ocupa de camatarie.
“Asasinule, nenorocitule” – striga vaduva cu ura descatusata – “o sa platesti cu varf si indesat pentru tot raul facut!”
Putinele persoane ce-au avut indrazneala sa intervina s-o linisteasca, au fost indepartate cu lovituri de picior si scuipaturi, si inainte ca Giovanna Zanchi sa fie in final indepartata, capitanul observa, cu coada ochiului, o fereastra deschizandu-se: negutatorul scoase capul pe fereastra, si cu un evident aer de dispret, spuse aproape soptit: “ Vom vedea, muiere, vom vedea, in urmatoarea noapte furtunoasa, ce sfarsit va avea indrazneala ta!”
La auzul acestor cuvinte, o banuiala isi facu loc in mintea tanarului capitan, dar nu stia nici cum sa dovedeasca acest suspect, nici cu ar fi putut batranul sa reduca cele trei victime intr-o asa stare groteasca.
Cum batranul nu parea sa-si paraseasca nicicand locuinta, Giustiniani se gandi s-o urmareasca personal pe sotia defunctului, avand in vedere ca de la tragicul eveniment aceasta acorda tot mai frecvent – adesea insotita de o prietena – “favoruri” marinarilor si zilierilor de la Arsenal, aflati in cautare de companie.
Trecute alte zece zile, vremea se prezenta din nou extrem de cetoasa, iar timpul nefavorabil se prelungi pana noaptea tarziu.
[ ... ]
( a doua parte a povestii aici)
